Control sau conexiune? De ce dorința de a-ți proteja copilul poate slăbi relația - psih. Mona Spânu

Atât de des, în practica de zi cu zi, dar și în viața reală aud părinți spunând:„Fac totul pentru binele copilului meu.”

Și, uneori, îmi spun și eu același lucru.Fac asta pentru binele lui. Aleg asta pentru binele lui. Insist pentru binele lui.Dar, dacă sunt sinceră cu mine, observ că uneori nu fac aceste lucruri doar pentru el.Le fac și pentru mine.

Le fac din dorința de a-l proteja dar și din dorința de a nu-mi reproșa mai târziu că nu am făcut suficient.Din dorința de a ști că am fost un părinte responsabil.Din teama de a nu repeta greșeli.Din dorința de a preveni o durere pe care noi, părinții  am cunoscut-o prea bine în relație cu părinții noștri atunci când eram copii.Și atunci apare o întrebare incomodă:cât din ceea ce numim protecție este pentru binele copilului și cât este pentru liniștea noastră? 

O întrebare care deranjează dar care ne poate clarifica foarte bine dacă găsim răspunsul potrivit.

Atașamentul fața de copilul nostru ne vorbește despre conexiune, siguranță, responsabilitate.

Dar uneori, fără să ne dăm seama, conexiunea începe să se confunde cu protecția.
Iar protecția, dusă prea departe, poate slăbi chiar relația pe care încercăm să o protejăm.

Un copil schimbă radical modul nostru în care percepem lumea.Din momentul în care devine parte din viața noastră, apare o vulnerabilitate nouă.Instinctiv, se activează sistemul de atașament al adultului și începem să anticipăm pericole peste tot în jurul nostru. Vrem să-i ferim de eșec, de respingere, de rănile la care pot fi supusi.

Și, de cele mai multe ori apare controlul.Însă, din punct de vedere neurobiologic, controlul parental este bazat pe frică și la randul ei activează amigdala copilului (centrul responsabil pentru alertă și frică). Când amigdala este „în flăcări”, cortexul prefrontal, acea parte a creierului responsabilă pentru decizii logice, empatie și reglare emoțională, trece în plan secund. Practic, încercând să-l protejăm de orice disconfort, îi „amorțim” exact acea parte a creierului care îl ajută să devină rezilient.

Ce ne învață teoria Atașamentului?

Teoria atașamentului, fundamentată de John Bowlby și rafinată de Mary Ainsworth, ne arată că un copil are nevoie de două lucruri aparent opuse: siguranță și libertate. Mary Ainsworth a descris conceptul de „bază sigură”: părintele trebuie să fie portul în care copilul se întoarce pentru reîncărcare, dar și rampa de lansare către lume.

Siguranța fără libertate devine limitare și control.Libertatea fără siguranță se transformă în abandon emoțional.

Echilibrul sănătos apare atunci când copilul simte: „Sunt protejat, dar nu sunt controlat; sunt ghidat, dar nu sunt împiedicat să fiu eu.”

Autonomia – o nevoie fundamentală

Pe măsură ce crește, copilul are nevoie de ceea ce în psihologie numim diferențiere. Când spune „nu”, „lasă-mă” sau „vreau singur”, el nu ne respinge pe noi. 

Conform Teoriei Autodeterminării (Deci & Ryan), autonomia este o nevoie umană fundamentală, la fel de importantă ca hrana.Dacă intervenim constant (corectăm, decidem, verificăm), subminăm sentimentul de competență al copilului. Studiile recente pe tema  parenting-ului intruziv arată că un control excesiv este strâns legat de niveluri ridicate de anxietate la vârsta adultă. Copilul care nu a fost lăsat să gestioneze mici eșecuri sub supravegherea noastră nu va ști cum să gestioneze marile provocări de mai târziu. 

Ce am obserservat eu atat din practică cât și  viața de părinte?

Atunci când spațiul interior al copilului este invadat de „îndrumările” noastre continue, el are două căi de supraviețuire emoțională:

• Retragerea sau complianța in care devine copilul „perfect”, dar se îndepărtează emoțional de sine și de noi pentru a evita presiunea.
• Opoziția in care copilul simte nevoia sa lupte si luptă agresiv pentru a-și proteja identitatea.

În ambele situații, conexiunea slăbește. Relația nu dispare, dar se „protejează” prin distanță.

Cum păstrăm conexiunea vie?

A păstra conexiunea nu înseamnă a renunța la limite. Copiii au nevoie de structură, dar contează cum o oferim. Există o diferență enormă între a controla un comportament și a susține o dezvoltare.Dacă simți că relația s-a tensionat, amintește-ți că repararea este mereu posibilă. Nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți disponibili.

 Uneori, reconectarea începe simplu:

• Mai puține explicații, mai multă prezență.
• Mai puțin control, mai multă curiozitate.
• Mai puține corectări, mai multă ascultare.

Cel mai greu lucru pentru un părinte este să accepte că nu poate preveni toate rănile copilului, dar poate oferi ceva mai valoros, o relație în care copilul știe că poate reveni, că  este protejat și iubit.Cea mai profundă formă de protecție este încrederea.Iar încrederea menține conexiunea vie.