„Mă regăsesc în toate simptomele de ADHD de pe TikTok și Instagram.” Ce ne spune, de fapt, o evaluare? - psih. Anca Ilievici

Deschizi TikTok sau Instagram și algoritmul îți livrează exact genul de conținut pe care îl așteptai: „5 semne că ai ADHD și nu știai”. Clipul vorbește despre procrastinare, despre cum uiți complet de trecerea timpului (time blindness), despre biroul tău haotic sau despre felul în care te blochezi ore în șir într-o sarcină care te captivează (hiperfocus). Când vezi asta, senzația de validare este imediată. În sfârșit, oboseala ta cronică, senzația că tragi de tine în fiecare zi pentru a rămâne funcțional și impresia că ești mereu copleșit au o explicație clară și o etichetă. Este absolut firesc să cauți o explicație pentru zbuciumul tău interior, mai ales când ești obișnuit să supracompensezi și să fii funcțional până la colaps. Însă există o distincție esențială pe care un video de câteva secunde nu o face: identificarea cu un simptom nu este echivalentă cu un diagnostic.

Motivul pentru care atât de mulți oameni se regăsesc în aceste clipuri este că simptomele popularizate online descriu, în esență, experiențe universal umane, mai ales într-o societate care ne suprastimulează constant. Când sistemul nostru nervos este suprasolicitat, primele care cedează sunt funcțiile executive: acele procese cognitive care ne ajută să planificăm, să ne organizăm și să ne menținem atenția.

Procrastinarea nu este exclusivă ADHD-ului; adesea, este un mecanism de evitare a anxietății pe care ne-o provoacă o anumită sarcină. Dezorganizarea poate fi pur și simplu un simptom al epuizării sau al unui burnout silențios. Pierderea noțiunii timpului și hiperfocusul pot apărea ca reacții la stres prelungit sau ca modalități de disociere. Aceste comportamente se regăsesc la fel de bine în tulburările de anxietate, în episoadele depresive, în istoricul de traumă sau într-un stil de viață care nu mai lasă loc pentru recuperare.

Când un client ajunge în cabinet pentru o evaluare clinică, rolul psihologului clinician nu este să invalideze ceea ce simte. Dificultățile sunt reale. Ceea ce face clinicianul este să extragă aceste comportamente din contextul general și să le treacă printr-un filtru diagnostic riguros, care urmărește câteva direcții clare:

• Istoricul de dezvoltare (Debutul). ADHD este o tulburare de neurodezvoltare. Astfel, structura de bază trebuie să fi fost prezentă încă din copilărie, înainte de vârsta de 12 ani. Clinicianul va explora parcursul școlar, dinamica din familie și capacitatea de autoreglare din primii ani de viață. Dacă dificultățile de concentrare au apărut la 25 de ani, pe fondul unui job stresant sau al unei pierderi, investigăm alte cauze.
• Persistența și impactul în multiple contexte. Pentru a susține un diagnostic, simptomele nu pot fi izolate. Nu este suficient să apară doar când ai de redactat un raport plictisitor. Impactul trebuie să fie vizibil în majoritatea ariilor de funcționare: la locul de muncă, în relația de cuplu, în modul în care îți gestionezi finanțele, în treburile casnice și în timpul liber.
• Diagnosticul diferențial. Aceasta este etapa în care se separă simptomele ADHD de alte afecțiuni cu manifestări similare. Clinicianul evaluează dacă dificultățile de atenție este o trăsătură neurobiologică sau reprezintă o ceață mentală (brain fog) indusă de anxietate. În același timp, agitația interioară poate fi hiperactivitate, dar la fel de bine poate fi răspunsul fiziologic al corpului la stres cronic.

Identificarea cu un simptom ≠ diagnostic

Cred că aceasta este una dintre cele mai importante distincții pe care le putem face când vorbim despre sănătate mintală online: să te regăsești într-un simptom este o informație despre tine, nu este un diagnostic încă.

Poți să fii procrastinator fără să ai ADHD.

Poți să uiți unde ți-ai pus telefonul fără să ai ADHD.

Poți să pierzi noțiunea timpului când faci ceva care îți place fără să ai ADHD.

Poți să fii dezorganizat într-o perioadă foarte aglomerată.

Poți să ai dificultăți de concentrare pentru că dormi prost.

Poți să fii copleșit.

Poți să funcționezi foarte bine doar când există presiune.

Și, da, toate acestea pot apărea și în ADHD.

Diferența nu stă într-un singur simptom, ci în pattern, istoric, persistență, context și impact. De aceea, evaluarea clinică este procesul prin care aceste piese sunt puse împreună.

Poate că, la final, concluzia este ADHD. Poate că nu. Ambele răspunsuri pot fi utile.

Scopul unei evaluări nu ar trebui să fie să găsească ADHD cu orice preț. Scopul este să înțelegem cât mai corect ce se întâmplă cu persoana din fața noastră și de ce are nevoie.

Poate că cea mai importantă concluzie nu este „în sfârșit, am un diagnostic”, ci „acum înțeleg mai bine ce mi se întâmplă.”