Funcționali până la colaps - ADHD-ul la adulți - psih. Matthias Scarlet

Dacă în 2026 burnout-ul este din ce în ce mai vizibil, merită să vedem și ce rămâne invizibil: adulții cu ADHD care par să se descurce, până când sistemul imunitar, corpul sau mintea nu mai pot.

Ceea ce vedem în cabinet sunt adulți inteligenți, capabili și aparent „în regulă”, care ajung târziu la evaluare. Vin după ani în care au ținut totul în picioare cu grabă, rușine și adrenalină: liste, nopți pierdute, promisiuni că „de mâine se organizează”, sprinturi de ultim moment care au făcut să pară competenți chiar și atunci când, în interior, erau aproape de prăbușire. 

Mulți ajung la evaluare psihologică după un episod depresiv sau anxios și aici e una dintre marile confuzii: la adult, ADHD-ul se suprapune frecvent peste depresie și anxietate, iar uneori e recunoscut abia când tratamentul pentru „depresie” nu explică întreaga poveste. 

Un studiu realizat pe angajați din România de RoCoach şi Novel Research arăta că unul din patru angajați s-a aflat în 2025 într-o zonă de risc psihologic și burnout, iar starea de bine a angajaților era descrisă ca „funcțională, dar fragilă”. 

Ca psiholog clinician, asta mi se pare prima clarificare obligatorie: burnout-ul este real, dar nu trebuie transformat într-o umbrelă comodă pentru orice prăbușire. Organizația Mondială a Sănătății îl include în ICD-11 ca fenomen ocupațional, nu ca afecțiune medicală, și îl definește ca rezultat al stresului cronic de la locul de muncă, gestionar deficitar. Asta nu îl face mai puțin serios; îl face doar mai precis. Cu alte cuvinte, când un om cedează,  psihologul clinician se uită mai atent: este depresie, anxietate, insomnie cronică sau ADHD nediagnosticat?

Aici intră în scenă adultul cu ADHD care, în ochii lumii, „funcționează”. ADHD-ul adultului nu arată mereu ca în stereotipul copilului agitat. American Psychiatric Association rezumă altfel tabloul: probleme de atenție, dificultăți în sarcinile lungi și puțin stimulante, dezorganizare, impulsivitate, neliniște interioară, tulburări de somn, plus afectare în activitățile zilnice și la muncă. La adult, cerințele vieții cresc, iar simptomele pot deveni mai vizibile exact pentru că există mai mult de gestionat: job, timp, relații, bani, rutină, copii, casă. Nu e vorba de lene, ci de costul uriaș al autoreglării.

Datele din cercetări arată că acest cost nu este metaforic. Un studiu publicat în 2024 a arătat că relația dintre ADHD și burnout ocupațional este mediată de dificultăți de funcții executive, în special autogestionarea timpului și autoorganizarea/rezolvarea de probleme. Un alt studiu, pe adulți cu ADHD aflați la început de carieră, a găsit că hiperactivitatea/impulsivitatea și problemele de time management au fost printre cei mai constanți predictori ai unor rezultate ocupaționale proaste: venit mai mic, mai multe avertismente scrise, plictiseală mai mare la muncă și satisfacție mai scăzută în relația cu colegii și superiorii. Cu alte cuvinte, ADHD-ul adult nu înseamnă doar „mă concentrez greu”, ci poate însemna uzură profesională, conflict, sub performanță și rușine repetată.

De aceea, adultul cu ADHD poate părea performant foarte mult timp. Funcționează prin panică, prin termenul-limită care produce suficientă adrenalină cât să scoată la capăt un proiect, prin perfecționism compensator, prin hiperfocalizare pe unele sarcini și evitarea altora. Până într-o zi când mecanismul nu mai ține. 

Femeile sunt mai probabil subdiagnosticate decât bărbații, au mai des simptome predominant de neatenție, dezvoltă strategii de coping care maschează problema și prezintă mai frecvent anxietate și scăderea stimei de sine. Altfel spus: femeia care „se descurcă”, care ține minte aniversările altora, știe orele copiilor, răspunde la mailuri noaptea și pare doar „cam obosită” poate fi, de fapt, unul dintre cele mai bune cazuri pentru umbrela “funcțional până la colaps”.

Dacă vrem să nu transformăm ADHD-ul într-un trend și burnout-ul într-un slogan, atunci evaluarea psihologică devine esențială. ADHD-ul trebuie diagnosticat pe baza unei evaluări clinice și psihosociale complete, a istoricului dezvoltativ și psihiatric, a informațiilor despre simptome în mai multe contexte și a rapoartelor din exterior; diagnosticul nu trebuie pus doar pe baza scalelor de rating sau a observației. Pentru a susține evaluarea, avem disponibile instrumente care pot aduce informații utile despre atenție, memorie de lucru, funcții executive și adaptarea la cerințele vieții cotidiene, precum Flanker și PON, BML și ABAS-II. De asemenea, pentru clarificarea tabloului clinic și a posibilelor dificultăți asociate, pot fi utilizate și instrumente precum DASS-21R, PDSQ, MMPI-2 sau PCF, toate prezente în lista de teste  pentru evaluarea adulților. 

Aici cade și mitul testului-minune. Nu există un singur test care „spune dacă ai ADHD”. Există o construcție clinică responsabilă, iar asta cere timp, competență și diferențiere.

Evaluarea psihologică nu este suficientă! După stabilirea diagnosticului, este esențial ca persoana să participe la o discuție structurată despre impactul ADHD-ului asupra vieții, de la relații și activitatea profesională, până la modul în care mediul ar putea fi ajustat pentru a o susține mai bine. Planul de intervenție ar trebui să fie unul integrat, care să ia în considerare dimensiunile psihologice, comportamentale și ocupaționale. În acest context, obiectivul nu este aplicarea unei etichete sofisticate unei vieți haotice, ci recâștigarea unei funcționări echilibrate.

Asta ar trebui să schimbe întrebarea. Nu „de ce nu e mai disciplinat?”, nu „de ce nu se organizează?”, nu „de ce nu rezistă?”. Întrebarea este alta: cât timp poate un om să trăiască împotriva propriului mod de funcționare până când începe să plătească cu sănătatea?